Despre frunze

Se spune că atunci cănd îți cade o frunză pe umăr cineva se gândește la tine. Nu îmi pot aminti unde am auzit întâia oară zicala asta, trebuie să fi fost un film cu arlechini și o pădure cu pomi de portocal. Se poate să fi fost la fel de bine unul din visele acelea la care face referire “Lucy in the Sky with Diamonds”. Tot ce știu sigur e că, dacă ar trebui să ma iau după toate frunzele care mi-au atins paltonul în această toamnă, ar însemna că nu sunt singură deloc.

Statistic vorbind, cu cât ieși mai mult afară, cu atât sunt mai multe șanse să te atingă o frunză. Echivalentul ar fi urmatorul – cu cât ieși mai mult afară, cu atât sunt mai multe șanse să se gândească cineva la tine. O umbră trecătoare perindată desculț prin mințile fugitive ale oamenilor pe lângă care treci grăbit, întrebător, absent. Pe câte din toate aceste gânduri poți ajunge să le cunoști?

E seară și mi s-a prins o frunză la tine în sprânceană. O scutur ușor cu degetul mic dar ea mă privește, și tu știi asta. Îți mai amintești când am sărit împreună în mormanul de frunze? Ni s-au prăfuit hainele de timp și a trebuit să ne întindem pe sârmă. Cămașa ta albă mai are și acum gustul balsamului pe care numai eu îl simt.

Niciodată nu prind vreuna din acele frunze în zbor. Să prinzi o frunză e ca și cum ai prinde un bilet câștigător la loterie. Din când în când mai trăiesc senzația că o frunză în două culori s-ar gândi să mi se așeze în palmă, că nu mă plimb pe sub castanii aceștia în zadar și că vântul de miazăzi o să le așeze pe toate. Dar vântul ne bate din părți și ne pierdem. Uneori mai rătăcim pentru câteva secunde și frunza se leagănă înainte și înapoi, arcuindu-se pe tremurul indecis al curenților de aer. O văd în urmă cum cade pe pământ, dar toamna e târzie și nu mă pot întoarce.

E greu pentru o frunză să zboare de una singură.

Câte frunze cad și nu e nimeni să le prindă…

Long overdue

Kant nu a luat în considerare faptul că pot exista și acțiuni bazate pe afect, pe care nimic să nu te împingă sa le faci, nu doar pe rațiune. Nu îți face niciun bine și totuși nu te poți opri din a da bucată cu bucată din tine. Nu e înțelept să iubești pe cineva așa cum am făcut eu. M-am hrănit cu fiecare zâmbet pe care ți l-am pus pe chip, cu fiecare gest mărunt de afecțiune pe care mi l-ai aruncat în grabă, drept recompensă, ca și cum ar fi fost de ajuns ca niște boabe de nisip să-mi țină de foame.

Un prieten bun mi-a spus că tot ceea ce se întâmplă, ni se întâmplă numai nouă. Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama că avea dreptate și că tu nu mi te-ai întamplat decât fragmentar, cumva temător, undeva într-o dimensiune tombală, că am acceptat să fiu un soi de depozit ascuns al acelor părți din tine pe care nu le-ar mai fi adăpostit nimeni.

Îmi vine în minte un moment anume. Înotam împreună și ai spus că o să mă prinzi. Am fugit spre culoar, dar nu m-am grăbit. Așteptam ca mâna ta sa-mi ajungă pe gleznă.

Ai venit după mine dar m-ai lăsat să mă îndepărtez, nu m-ai ajuns din urmă.

Acum îmi dau seama că poate nici nu ai vrut să o faci.

Mai încet de atât nu pot să înot.

Dezordine

„Clepsidra ascunde, între pereții săi de cristal, reci, înguști, o lume a umbrelor, ce ne poartă infinite înțelesuri pe care, dacă nu le-ar susține firul roșu al timpului, ar cădea neîncetat la poalele gândirii. Fiecare fior de dor este încătușat în fața propriei experiențe, propriului amalgam de trăiri ce ne consumă existența; în același timp, ei condamnă natura umană la noi depozitare de sensuri, vibrații ascunse ce înăspresc și rememorează fluxul emoțiilor complexe.

Întreaga noastră viață este tulburată de propriul cântec, propriile sunete ce răsună sub tălpile cu care apăsăm pe clapele pianului – do, re, mi și nimic mai mult. Asemenea unui casetofon stricat și prăfuit, aceleași trei sunete se repetă continuu, ca și cum am fi prinși în aceeași buclă temporală, într-un glob de sticlă de nepătruns: mă uit la mine, mă văd pe mine, dar, în același timp, nu simt nimic. Uneori, îmi permit să mă rezum la un volum încet și un ton firav, din simplul motiv că atât mi-a dăruit Dumnezeu. Alteori, aleg să mă uit pe mine pentru ceilalți, așteptând, desigur, același lucru în dar. Vociferez oricând, în fața oricui, ceea ce îmi spuneam adesea doar mie, în speranța că mă voi regăsi. Sinceră să fiu, nici măcar nu știu când m-am pierdut, nu îmi pot aminti momentul când am făcut pentru prima dată abstracție de ceea ce simțeam. Garantez, totodată, că s-a întâmplat odată cu primii pași pe care El i-a făcut în direcția mea și cu care a sfidat soarta. Prezența sa părea întotdeauna bizară: El simțea că și-a greșit locul în univers, iar eu pur și simplu știam că nu aparține lumii mele. Totuși, am continuat.

Mă jucam cu lumea Lui, îi luam globul în mâini și îl răsuceam: mai întâi în sensul acelor de ceasornic, apoi în cel opus. Alintam împreună timpul, de teamă să nu ne smulgă din brațele sale. Iarba ne era martoră tuturor pașilor făcuți tocmai pentru a fi mai aproape unul de celălat. Eram cruzi, lăsam urme pe covorul ei verde, o distrugeam doar pentru încă puține momente de «noi».

În cele din urmă, timpul ne-a învins. Îl condamn pentru că nu m-a lăsat să îl cunosc destul. Tot ceea ce mai am eu e acum, iar tot ceea ce sunt eu nu e de la mine. E de la El. Ne-am abandonat măștile lumești pentru a ne crea, împreună, una nouă, fără zgârieturi și răni, fără trecut. În schimb, am rămas cu chipurile dezgolite. Abia acum realizez că, oriunde s-ar duce, va întâlni mereu oameni în care mă va vedea, tocmai pentru că și eu simt la fel.

Mă gândeam pur și simplu la El și am observat cum, dintr-o dată, mi-a apărut un punct negru în palmă, de parcă mi-ar fi fost haos pentru liniștea proprie. Se perinda pe liniile vieții mele, lăsând urme adânc impregnate în palma dreaptă, vrând parcă să mă ghicească, să-mi citească în neștiut. Spre deosebire de mâna dreaptă, care l-a îmbrățișat cu toată ființa ei, cea stângă încerca să îl înghită, cu ură, pentru toate discuțiile care s-au sfârșit cu dorul nesfârșit al mâinilor reci. Mă-ntind spre minte ca să o sting, pentru că poate-poate aprinde sentimente stinse, pierdute prin «noi». Am fost, deci, însemnată de o dragoste neîmpărtășită, nedorită, abandonată.

Îmi crește inima, nu alta,ci aceea pe care i-am dat-o acum mult, mult timp Lui. I-a fost dor de mine.”

 

Rânduri peste rânduri, poduri de cerneală scrise de ea, în graba de a nu mă zări. Jurnalul ei, pe care l-a ascuns atât de aprig de vederea mea, alină dorul.

Firul gândurilor mele fuse întrerupt de cana ce a fost așezată în fața mea. „Pulvis et umbra sumus” apare gravat caligrafic, într-un subton auriu, pe suprafața obiectului de ceramică. Borboane de apă se lipesc de farfuria asortată, de culoare galbenă, a ceaiului. Văd bucăți de suflet în cana mea de ceai. Al Ei.

 

Matinal

Zaz-Les passants

Îmi place când te apuci să dansezi singură pe muzică franțuzească

În fața oglinzii

În timp ce aștepți să ți se încălzească supa

Și nu arați rau deloc în șalvarii tăi colorați și bustiera neagră de mătase

Cineva ar trebui să te complimenteze mai des, fato

Nu vrei să mă privești măcar peste umăr?

Vezi că a dat in foc.

Câteodată, pui în cafea rom

Altă dată

Scorțișoară

Dar ai și zile bune

Când ai chef de topping de apusuri de soare, vise negre, nopțile la lumina ledului

Le îneci pe toate cu lapte 1,5% grăsime

Pentru acele 2 kilograme în plus

Știi, chiar nu am nevoie de multe cuvinte ca să te descriu

Cum nici tu nu ai nevoie de prea multe haine ca să fii frumoasă

Doar șalvarii colorați

Și bustiera de mătase

Și, Doamne, petele de ciocolată din colțul zâmbetului…

 

 

 

The red string of fate

Hai sa legăm nodul, iubire,

căci oricum ne răsucim unul pe altul pe sub aceleași frânghii

mâncate de vreme,

de mult prea mult timp.

You have me sitting on the same old pins,

thus I beg you not to make me come apart at the seams.

Trage de sfoară și adu-mă către tine,

Cu cât îl legăm mai strâns, cu atât ne va ține mai mult.

Retează-mă de sânge și de respirațiile uscate,

fă orice e nevoie,

dă-mi doar să mi te văd.

You just be careful not to lose the thread,

unless you wish to patch me up yourself

after we meet.

Dar dacă nu vrei să mă ajuți, n-am să renunț,

Îl voi lega oricum

Și-am să ți-l dau cadou de bun rămas

Lângă sărutul de pe gât,

Un colier.

---

 

Vorbăreală și filosofie

Nu este ironic cum încercăm să ridicăm mânăstiri în propriul nostru suflet, deși noaptea așternută în acesta le întunecă?

Trupurile noastre au fost înrădăcinate cu sămânța simplității, nu din cauza lenei, ci a temerii existențialiste (și raționale) față de eternitatea timpului. Viața este scurtă, iar pentru a o trăi la maxim ne-am construit propriile sisteme, le-am categorisit și împărțit, formându-le astfel în mecanisme automate pe care, fără răsuflare, le-am adoptat. Prin acest proces pragmatic, am ajuns să trăim câteodată cu impresia că viața e asemenea unei rulete rusești, iar acțiunile noastre, care mai târziu vor determina ce fel de oameni am fost, sunt fie bune, fie rele. Însuși Plato a crezut că acest principiu, dihotomia, era atât de important pentru omenire, încât toată cunoașterea noastră se baza pe el – argumentul din spatele acestei afirmații fiind că însuși creierul nostru lucrează în acest sens, sinapsele din sistemul nervos fiind fie “activate”, fie nu. Psihologic vorbind, omul este înclinat să diferențieze lucrurile: lumină / întuneric, sacru / profan, barbar / civilizat.

Și nimic nu e rău în a ne ușura existența prin astfel de structuri. Ruptura survine în oamenii care nu văd, ca într-o bandă a lui Möbius, că această iluzie a separării, cu oricâtă încăpățânare ar persista ea, nu este decât o eroare condiționată de mințile noastre păcălite.

Căci, în adevăratele sale adâncuri, viața este atât lumină, cât și întuneric, iar hazardul, după cum a spus Francesc Miralles, este umbra lui Dumnezeu. Indiferent de acțiunile săvârșite, omul, căci el este obiectul dezbaterii noastre, rămâne în aceeași măsură zi, precum și noapte.

60 de secunde

Condamn şi mărturisesc faptul că am dat drumul timpului. Şi-mi pare rău.

Mi-am lăsat minutele să se scurgă pe noptiera de la capul meu. Le-am lăsat să curgă fără încetare, o parte din mine sperând că, odată consumate, dezintegrate şi arse, vor redeveni un întreg.

Haos.

Am încercat deci să le cuprind pe toate în mâna dreaptă, iar cu bucăți din cea stângă să astup piesele lipsă din timp. Cum nu a mers, mi-am măcinat un ciot de inimă, crescut din sevele disperării şi neputinței, şi l-am aruncat pe noptieră, ofrandă sufletului meu. Lacom, el mi-a cerut mai mult.

Am scrijelit aşadar, pe firul timpului, numele tău cu drag. Şi nu era nicio problemă, doar mi-a promis că o să-l pot opri – “ca pe alarma de luni dimineață”, mi-a spus.

Însă am trăit ghidându-mi întreaga existență după acest minutar peste netimp, pe care l-am urmărit dumnezeieşte, doar de teama ca nu cumva să te uit printre amintirile mele.

Emoții pe care nu le-am trăit şi lucruri pe care nu le-am făcut şi le-am pierdut mi s-au confesat mai apoi – victime colaterale. M-au judecat aprig şi m-au pedepsit pentru că nu le-am lăsat să mă descopere. Mi-au mărturisit, la final, că sunt portretul unor zile pe care nici măcar nu le-am trăit.

Fără nicio tragere de inimă şi cu zâmbetul pe buze, le-am promis că o să le rezerv o viață viitoare pentru că cea pe care o trăiesc acum e ocupată numai şi numai de tine.

Substantive

Emoție, suspans și frică. Probabil cele mai cunoscute substantive pe care omul le întâmpină și le interiorizează când vine vorba de existența unui ,,animus” și a unei ,,anima”. Trăim cu senzația că ființa de lângă noi este ca un izor în plin deșert, fără de care nu ne-am putea continua drumul; este sursa inspirației noastre, este singurul lucru de valoare pe care îl avem. Ne găsim adesea în situația în care nu concepem termenul de ,,sfarșit“, ci mai probabil empatizăm cu infinitul.

Ai speranța că cel de langă tine simte la fel, pentru că credința e până la urmă, singurul lucru care ne ține în viață și ne oferă impulsul de care avem nevoie pentru a continua. Creezi un prezent și un viitor imaginar în subsidiarul tău, pentru a-ți garanta că totul are să dureze, tocmai de aceea, atunci când așteptările tale sunt contrazise, ai tendința de a te distruge fizic, pentru a nu mai percepe durerea psihică.

Răspunsul la toate întrebările pe care credeai că le ştii devin incerte, iar infinitul se transformă brusc în sfârșit. Ajungi astfel să calci apăsat pe aleea plină de cioburi din jurul vieții tale; te simți mai gol ca niciodată. Ai impresia că acel cineva a furat cea mai de preț parte a ta, pe care nu crezi ca o vei mai recupera vreodată. Ceea ce pe moment nu tindem să conștientizăm este faptul că timpul, acest păpușar al vieții noastre, va vindeca orice. Și totul prin capacitatea noastră de a ne autosugera că trecutul poate fi mai friguros decât primul ger al iernii, dar viitorul, vara pe care cu toții o iubim și o așteptăm, nu poate veni fără un sezon friguros.

Litera noastră

tăteam pe treptele reci de la statuie

și citeam in Braille

cu cartea pe genunchi,

fraze punctiforme mi se reliefau palpabil sub buricele degetelor

și in gând.

 u ochii priveam înainte,

spre oameni,

treceau uitându-se nedumeriți la mine

ca și cum aș fi dansat pe stradă fără s-aud vreo muzică,

prea puțin știau despre ceea ce puteam auzi de fapt.

Scriem pentru oamenii care ne aud tăcerea.

CONTROL FREAK

          Tipa care își bate capul doar fiindcă mama ei i-a spus: “Dacă vrei ca ceva să iasă cum trebuie, fă-l cu mâna ta” când avea 9 ani.

          Acum, e pur și simplu in natura ei. Este ceea ce face ea, pune umbre și tonuri, adaugă tușe unghiurilor șterse. Detaliile care fac diferența sunt toate la locul lor. S-a obișnuit să editeze și să repare și acum probabil s-ar pierde dacă cineva i-ar lega mâinile și i-ar interzice să mai ajusteze scara către perfect. Și-i mai ușor sa se păcălească spunând ca nu e despre ea dacă-i boala secolului, nu mai pare ca are o problemă fiindcă nu poate să-și țină mintea în stand by mai mult de 20 de secunde. Știe că nu e bolnavă sau ceva de genul. Serios. Fiecare întrebare își găsește răspunsul și cumva imaginea de ansamblu iese de pe mâna ei fără defect. La sfârșitul zilei, totul e așa cum trebuie.

          Sfârșitul zilei și apusul soarelui. Ce se întâmplă când își despletește părul și își dă jos cravata de la uniformă? Rămâne ea cu ea, trântită pe pat în dresuri de mătase și maiou negre. Gândurile ei încep în sfârșit să facă gălăgie, ieșind haotic din sertarele în care le-a îndesat de dimineață. Parcă-s copii cu ADHD.

          E mult prea obosită ca să dea drumul playlistului, pentru o scenă de relaxare ca la carte. Oricum fantomele din capul ei au propria muzică. Și-i dată la maxim. Stă cu ochii închiși și își întinde cu degetele fardul abraziv și rimelul peste tot pe față, pentru că acum nu mai trebuie să o vadă nimeni perfectă. E singură. Nu o mai cunoaște nici măcar reflexia din oglindă, nici naiba. Partea proastă e că aici nu se mai poate preface, trebuie sa recunoască existența crăpăturii. Defectul. Piulița lipsă, melodia cu o gamă mai jos. Trebuie să admită și să accepte că a călcat pe alături. Îi tremură mâna pe pensulă și greșește: se întâmplă. Des.

Dar doar într-o anumită privință.

          Deschide ochii și vede ca i s-a dus firul de la dres. Râde strâmb și trage de el cu năduf. Îl rupe. Acum e distrus cu totul. Nu mai e nimic altceva de făcut decât să își tragă pe deasupra o pereche de boyfriend jeans rupți și să caute în dulap după rujul roșu. Și aici sfera ei perfectă începe să se fisureze.

Se rupe filmul.

          Până și pământul își schimbă polii gravitaționali când e vorba de subiectul ăsta tabu.. Se oprește în loc sau se întoarce cu susul în jos.  Face oamenii să se poarte aiurea. Anarhie.

Tot așa se petrece și cu globul de pe orbita ei.

          Îi place să frecventeze locurile în care nu o cunoaște nimeni. Baruri obscure, acoperișuri și parcuri mari, poate chiar orașe noi. Oamenii străini îți dau voie să fii cine vrei tu. Și parca și ea capătă curaj. E ca un joc. Astăzi, aici, sunt altcineva. Sau sunt tot eu, dar altfel. Și nu trebuie să dau explicații sprâncenelor ridicate mâine dimineață. În locurile astea găsești tot felul de oameni interesanți. Pe care poate că nu o sa ii mai revezi niciodată.

Mai bine.    

          Nu e nevoie de multe cuvinte între tine și oamenii ăștia. N-are absolut nicio importanță ce spui, cum zâmbești, ce simți

…și în definitiv, cine spune că dragostea trebuie să dureze mai mult de-o noapte?

          Sub cerul din seara asta, prin crăpătura din globul tău, se văd doar energiile voastre cum se bat cap în cap, cum se aleargă și se ating, și după 2 pahare de vodka nici nu cred că e ceva care să conteze mai mult decât goana lor. Oricum, e foarte mult fum pentru 4 pereți. Povestea voastră se vede ca prin ceață.

“Și..voi vă știați de mai demult sau…?

          “Nu, ne-am cunoscut aici”, spune ea relaxându-și capul pe umărul lui și închizând ochii. “A..ce tare. Mi se pare chiar cool, serios!” “Știi, ăsta e singura chestie în legătură cu  care nu mă strofoc să dețin controlul. Fie ce-o fi”, zâmbi și tipul se aplecă și îi sărută tâmpla. Deschide ochii și parcă prin aburii de shisha gândurile ei zboară într-un haos complex…ordonat. În sfârșit au dat muzica mai încet. Îi place. Asta e genul de moment pe care l-ar îngheța în timp. Să-l pună pe un disc de vinil, într-un patefon stricat, și ăsta să se repete la nesfârșit. Nu toate proiectele perfecte, premiile și ședințele în dresuri de matase și stiletto. Nu toate aprecierile pentru munca migăloasă. Nu, e o prostie sa controlezi dragostea. Până și ea și-a dat seama de asta.

          E singurul mustang pe care nu-l poți îmblânzi. Și în definitiv, nici nu i-ar sta bine cu hățuri și șa. N-ar mai fi mustang. Lasă-l să vină singur la tine, să te plimbe în galop, și să te lase când simte ca ai devenit prea grea pentru el. Poate va veni din urmă altul mai viteaz care va îndrăzni să te poarte, să te poarte și mai mult.

Sau poate nu va veni.

          Dă din umeri relaxată și în jurul ei miroase tare de tot a scorțișoară. “Și ce dacă se duce de râpă totul?” Cumva, printr-un miracol, când e vorba de iubire, simțurile ei amorțesc, pare să nu mai conteze atât de tare. Habar n-are cum de poate refuza să preia controlul și partea cea mai amuzantă e că nu prea îi pasă. Știe că e atât de tânără și că nu înțelege absolut nimic din lumea asta încă, dar e destul de mare încât să realizeze că e de 100 de ori mai bine să simți lumea decât să o înțelegi, așa că în noaptea asta și în alte multe nopți de acum încolo, infinite nopți fără de răsărit cu oameni noi si aceeași ea,

va fi despre simțit, despre experiență, despre sufletul ei, despre ea, despre ea…

          Și departe de ochii acelora care îi cunosc cămașa apretată, în obscuritatea zilelor cu alarma de la 6 fix, undeva, într-un bar aglomerat, lângă un băiat cu parul negru despre care nu cunoaste nimic altceva decât pulsul inimii, singurul ritm care pare perfect este cel al buzelor ei repetând: Carpe Diem, Carpe diem….