– vocabulă.

e târziu și-n noapte și-n…

Mi-am luat din timp și ți-am construit un castel din nisip. Am lăsat fiecare val și fiecare rază de soare să-și scrijelească numele pe ziduri și pe uși. Am scris un te pe porțile lui pe care l-am legat mai târziu de orizont doar ca să ai un nemărginit cer și un întreg pământ pe care să scrii. Îmi amintesc că îți apăreau visurile pe piele la cât de mult îți doreai să se împlinească.

Am încercat să cuprind tot Universul într-o singură mână de om în speranța că el îmi va trasa în palmă drumul spre tine. Am lăsat toate lucrurile pe care tu le iubeai să se frângă în timpul meu pe care am încercat apoi să-l înviorez inutil cu dor, narcise și amintiri.

Brusc, mi-ai rimat în gând și am început să te recit cu voce tare. Am mers cam peste tot și înapoi, căutându-te și negăsindu-te. Era ca și cum soarele ar răsări odată cu tine și după voia ta ar apune. Tu îi arătai vântului cum să sufle și stelelor unde să se ascundă.

În acel moment am realizat că tu, de fapt, vei continua să exiști chiar și peste netimp, ca și cum corpul ți s-ar descompune, iar atomii care te formau ar dispărea în pământul ce te-nconjoară. Nu-mi poate fi dor de ceva ce încă există, nu?

Totuși, cum se face că-l simt acut în stomac și plămâni, în inimă și creier, luptându-se cu sine, gata să piardă? Și, mai important, ce fac după ce mor de dor?

(pentru că) e târziu și-n noapte și-n…