„Clepsidra ascunde, între pereții săi de cristal, reci, înguști, o lume a umbrelor, ce ne poartă infinite înțelesuri pe care, dacă nu le-ar susține firul roșu al timpului, ar cădea neîncetat la poalele gândirii. Fiecare fior de dor este încătușat în fața propriei experiențe, propriului amalgam de trăiri ce ne consumă existența; în același timp, ei condamnă natura umană la noi depozitare de sensuri, vibrații ascunse ce înăspresc și rememorează fluxul emoțiilor complexe.
Întreaga noastră viață este tulburată de propriul cântec, propriile sunete ce răsună sub tălpile cu care apăsăm pe clapele pianului – do, re, mi și nimic mai mult. Asemenea unui casetofon stricat și prăfuit, aceleași trei sunete se repetă continuu, ca și cum am fi prinși în aceeași buclă temporală, într-un glob de sticlă de nepătruns: mă uit la mine, mă văd pe mine, dar, în același timp, nu simt nimic. Uneori, îmi permit să mă rezum la un volum încet și un ton firav, din simplul motiv că atât mi-a dăruit Dumnezeu. Alteori, aleg să mă uit pe mine pentru ceilalți, așteptând, desigur, același lucru în dar. Vociferez oricând, în fața oricui, ceea ce îmi spuneam adesea doar mie, în speranța că mă voi regăsi. Sinceră să fiu, nici măcar nu știu când m-am pierdut, nu îmi pot aminti momentul când am făcut pentru prima dată abstracție de ceea ce simțeam. Garantez, totodată, că s-a întâmplat odată cu primii pași pe care El i-a făcut în direcția mea și cu care a sfidat soarta. Prezența sa părea întotdeauna bizară: El simțea că și-a greșit locul în univers, iar eu pur și simplu știam că nu aparține lumii mele. Totuși, am continuat.
Mă jucam cu lumea Lui, îi luam globul în mâini și îl răsuceam: mai întâi în sensul acelor de ceasornic, apoi în cel opus. Alintam împreună timpul, de teamă să nu ne smulgă din brațele sale. Iarba ne era martoră tuturor pașilor făcuți tocmai pentru a fi mai aproape unul de celălat. Eram cruzi, lăsam urme pe covorul ei verde, o distrugeam doar pentru încă puține momente de «noi».
În cele din urmă, timpul ne-a învins. Îl condamn pentru că nu m-a lăsat să îl cunosc destul. Tot ceea ce mai am eu e acum, iar tot ceea ce sunt eu nu e de la mine. E de la El. Ne-am abandonat măștile lumești pentru a ne crea, împreună, una nouă, fără zgârieturi și răni, fără trecut. În schimb, am rămas cu chipurile dezgolite. Abia acum realizez că, oriunde s-ar duce, va întâlni mereu oameni în care mă va vedea, tocmai pentru că și eu simt la fel.
Mă gândeam pur și simplu la El și am observat cum, dintr-o dată, mi-a apărut un punct negru în palmă, de parcă mi-ar fi fost haos pentru liniștea proprie. Se perinda pe liniile vieții mele, lăsând urme adânc impregnate în palma dreaptă, vrând parcă să mă ghicească, să-mi citească în neștiut. Spre deosebire de mâna dreaptă, care l-a îmbrățișat cu toată ființa ei, cea stângă încerca să îl înghită, cu ură, pentru toate discuțiile care s-au sfârșit cu dorul nesfârșit al mâinilor reci. Mă-ntind spre minte ca să o sting, pentru că poate-poate aprinde sentimente stinse, pierdute prin «noi». Am fost, deci, însemnată de o dragoste neîmpărtășită, nedorită, abandonată.
Îmi crește inima, nu alta,ci aceea pe care i-am dat-o acum mult, mult timp Lui. I-a fost dor de mine.”
Rânduri peste rânduri, poduri de cerneală scrise de ea, în graba de a nu mă zări. Jurnalul ei, pe care l-a ascuns atât de aprig de vederea mea, alină dorul.
Firul gândurilor mele fuse întrerupt de cana ce a fost așezată în fața mea. „Pulvis et umbra sumus” apare gravat caligrafic, într-un subton auriu, pe suprafața obiectului de ceramică. Borboane de apă se lipesc de farfuria asortată, de culoare galbenă, a ceaiului. Văd bucăți de suflet în cana mea de ceai. Al Ei.