Vorbăreală și filosofie

Nu este ironic cum încercăm să ridicăm mânăstiri în propriul nostru suflet, deși noaptea așternută în acesta le întunecă?

Trupurile noastre au fost înrădăcinate cu sămânța simplității, nu din cauza lenei, ci a temerii existențialiste (și raționale) față de eternitatea timpului. Viața este scurtă, iar pentru a o trăi la maxim ne-am construit propriile sisteme, le-am categorisit și împărțit, formându-le astfel în mecanisme automate pe care, fără răsuflare, le-am adoptat. Prin acest proces pragmatic, am ajuns să trăim câteodată cu impresia că viața e asemenea unei rulete rusești, iar acțiunile noastre, care mai târziu vor determina ce fel de oameni am fost, sunt fie bune, fie rele. Însuși Plato a crezut că acest principiu, dihotomia, era atât de important pentru omenire, încât toată cunoașterea noastră se baza pe el – argumentul din spatele acestei afirmații fiind că însuși creierul nostru lucrează în acest sens, sinapsele din sistemul nervos fiind fie “activate”, fie nu. Psihologic vorbind, omul este înclinat să diferențieze lucrurile: lumină / întuneric, sacru / profan, barbar / civilizat.

Și nimic nu e rău în a ne ușura existența prin astfel de structuri. Ruptura survine în oamenii care nu văd, ca într-o bandă a lui Möbius, că această iluzie a separării, cu oricâtă încăpățânare ar persista ea, nu este decât o eroare condiționată de mințile noastre păcălite.

Căci, în adevăratele sale adâncuri, viața este atât lumină, cât și întuneric, iar hazardul, după cum a spus Francesc Miralles, este umbra lui Dumnezeu. Indiferent de acțiunile săvârșite, omul, căci el este obiectul dezbaterii noastre, rămâne în aceeași măsură zi, precum și noapte.