The red string of fate

red string

Hai sa legăm nodul, iubire,

căci oricum ne răsucim unul pe altul pe sub aceleași frânghii

mâncate de vreme,

de mult prea mult timp.

You have me sitting on the same old pins,

thus I beg you not to make me come apart at the seams.

Trage de sfoară și adu-mă către tine,

Cu cât îl legăm mai strâns, cu atât ne va ține mai mult.

Retează-mă de sânge și de respirațiile uscate,

fă orice e nevoie,

dă-mi doar să mi te văd.

You just be careful not to lose the thread,

unless you wish to patch me up yourself

after we meet.

Dar dacă nu vrei să mă ajuți, n-am să renunț,

Îl voi lega oricum

Și-am să ți-l dau cadou de bun rămas

Lângă sărutul de pe gât,

Un colier.


 

CONTROL FREAK

          Tipa care își bate capul doar fiindcă mama ei i-a spus: “Dacă vrei ca ceva să iasă cum trebuie, fă-l cu mâna ta” când avea 9 ani.

          Acum, e pur și simplu in natura ei. Este ceea ce face ea, pune umbre și tonuri, adaugă tușe unghiurilor șterse. Detaliile care fac diferența sunt toate la locul lor. S-a obișnuit să editeze și să repare și acum probabil s-ar pierde dacă cineva i-ar lega mâinile și i-ar interzice să mai ajusteze scara către perfect. Și-i mai ușor sa se păcălească spunând ca nu e despre ea dacă-i boala secolului, nu mai pare ca are o problemă fiindcă nu poate să-și țină mintea în stand by mai mult de 20 de secunde. Știe că nu e bolnavă sau ceva de genul. Serios. Fiecare întrebare își găsește răspunsul și cumva imaginea de ansamblu iese de pe mâna ei fără defect. La sfârșitul zilei, totul e așa cum trebuie.

          Sfârșitul zilei și apusul soarelui. Ce se întâmplă când își despletește părul și își dă jos cravata de la uniformă? Rămâne ea cu ea, trântită pe pat în dresuri de mătase și maiou negre. Gândurile ei încep în sfârșit să facă gălăgie, ieșind haotic din sertarele în care le-a îndesat de dimineață. Parcă-s copii cu ADHD.

          E mult prea obosită ca să dea drumul playlistului, pentru o scenă de relaxare ca la carte. Oricum fantomele din capul ei au propria muzică. Și-i dată la maxim. Stă cu ochii închiși și își întinde cu degetele fardul abraziv și rimelul peste tot pe față, pentru că acum nu mai trebuie să o vadă nimeni perfectă. E singură. Nu o mai cunoaște nici măcar reflexia din oglindă, nici naiba. Partea proastă e că aici nu se mai poate preface, trebuie sa recunoască existența crăpăturii. Defectul. Piulița lipsă, melodia cu o gamă mai jos. Trebuie să admită și să accepte că a călcat pe alături. Îi tremură mâna pe pensulă și greșește: se întâmplă. Des.

Dar doar într-o anumită privință.

          Deschide ochii și vede ca i s-a dus firul de la dres. Râde strâmb și trage de el cu năduf. Îl rupe. Acum e distrus cu totul. Nu mai e nimic altceva de făcut decât să își tragă pe deasupra o pereche de boyfriend jeans rupți și să caute în dulap după rujul roșu. Și aici sfera ei perfectă începe să se fisureze.

Se rupe filmul.

          Până și pământul își schimbă polii gravitaționali când e vorba de subiectul ăsta tabu.. Se oprește în loc sau se întoarce cu susul în jos.  Face oamenii să se poarte aiurea. Anarhie.

Tot așa se petrece și cu globul de pe orbita ei.

          Îi place să frecventeze locurile în care nu o cunoaște nimeni. Baruri obscure, acoperișuri și parcuri mari, poate chiar orașe noi. Oamenii străini îți dau voie să fii cine vrei tu. Și parca și ea capătă curaj. E ca un joc. Astăzi, aici, sunt altcineva. Sau sunt tot eu, dar altfel. Și nu trebuie să dau explicații sprâncenelor ridicate mâine dimineață. În locurile astea găsești tot felul de oameni interesanți. Pe care poate că nu o sa ii mai revezi niciodată.

Mai bine.    

          Nu e nevoie de multe cuvinte între tine și oamenii ăștia. N-are absolut nicio importanță ce spui, cum zâmbești, ce simți

și în definitiv, cine spune că dragostea trebuie să dureze mai mult de-o noapte?

          Sub cerul din seara asta, prin crăpătura din globul tău, se văd doar energiile voastre cum se bat cap în cap, cum se aleargă și se ating, și după 2 pahare de vodka nici nu cred că e ceva care să conteze mai mult decât goana lor. Oricum, e foarte mult fum pentru 4 pereți. Povestea voastră se vede ca prin ceață.

“Și..voi vă știați de mai demult sau…?

          “Nu, ne-am cunoscut aici”, spune ea relaxându-și capul pe umărul lui și închizând ochii. “A..ce tare. Mi se pare chiar cool, serios!” “Știi, ăsta e singura chestie în legătură cu  care nu mă strofoc să dețin controlul. Fie ce-o fi”, zâmbi și tipul se aplecă și îi sărută tâmpla. Deschide ochii și parcă prin aburii de shisha gândurile ei zboară într-un haos complex…ordonat. În sfârșit au dat muzica mai încet. Îi place. Asta e genul de moment pe care l-ar îngheța în timp. Să-l pună pe un disc de vinil, într-un patefon stricat, și ăsta să se repete la nesfârșit. Nu toate proiectele perfecte, premiile și ședințele în dresuri de matase și stiletto. Nu toate aprecierile pentru munca migăloasă. Nu, e o prostie sa controlezi dragostea. Până și ea și-a dat seama de asta.

          E singurul mustang pe care nu-l poți îmblânzi. Și în definitiv, nici nu i-ar sta bine cu hățuri și șa. N-ar mai fi mustang. Lasă-l să vină singur la tine, să te plimbe în galop, și să te lase când simte ca ai devenit prea grea pentru el. Poate va veni din urmă altul mai viteaz care va îndrăzni să te poarte, să te poarte și mai mult.

Sau poate nu va veni.

          Dă din umeri relaxată și în jurul ei miroase tare de tot a scorțișoară. “Și ce dacă se duce de râpă totul?” Cumva, printr-un miracol, când e vorba de iubire, simțurile ei amorțesc, pare să nu mai conteze atât de tare. Habar n-are cum de poate refuza să preia controlul și partea cea mai amuzantă e că nu prea îi pasă. Știe că e atât de tânără și că nu înțelege absolut nimic din lumea asta încă, dar e destul de mare încât să realizeze că e de 100 de ori mai bine să simți lumea decât să o înțelegi, așa că în noaptea asta și în alte multe nopți de acum încolo, infinite nopți fără de răsărit cu oameni noi si aceeași ea,

va fi despre simțit, despre experiență, despre sufletul ei, despre ea, despre ea…

          Și departe de ochii acelora care îi cunosc cămașa apretată, în obscuritatea zilelor cu alarma de la 6 fix, undeva, într-un bar aglomerat, lângă un băiat cu parul negru despre care nu cunoaste nimic altceva decât pulsul inimii, singurul ritm care pare perfect este cel al buzelor ei repetând: Carpe Diem, Carpe diem….

 

De-ar fi să-mi fii

Mi-am scrijelit o hartă

în genunchiul stâng,

a tuturor locurilor în care

am căzut

când am crezut că te găsesc.

M-am gândit că ar fi mai ușor

să țin pasul astfel

cu întinsul șir de deziluzii,

și mi-am desenat cu sânge

pe sub piele

potecile umblate,

ca să știu pe unde să nu mă mai întorc.

Creste de carne tectonică

s-au ridicat la suprafață,

urmările unei

cutremurătoare absențe.

De-ar fi

să-mi fii,

să nu mai alerg.

Mă amăgești

ca o ploaie de vară

lipsită de ritm,

dar eu te iubesc într-atât

cât să cred,

din nou și din nou,

că a schimba brusc direcția

nu mă face să cad,

ci să-mi țin echilibrul.