tăteam pe treptele reci de la statuie
și citeam in Braille
cu cartea pe genunchi,
fraze punctiforme mi se reliefau palpabil sub buricele degetelor
și in gând.
u ochii priveam înainte,
spre oameni,
treceau uitându-se nedumeriți la mine
ca și cum aș fi dansat pe stradă fără s-aud vreo muzică,
prea puțin știau despre ceea ce puteam auzi de fapt.
Scriem pentru oamenii care ne aud tăcerea.
Mi-am scrijelit o hartă
în genunchiul stâng,
a tuturor locurilor în care
am căzut
când am crezut că te găsesc.
M-am gândit că ar fi mai ușor
să țin pasul astfel
cu întinsul șir de deziluzii,
și mi-am desenat cu sânge
pe sub piele
potecile umblate,
ca să știu pe unde să nu mă mai întorc.
Creste de carne tectonică
s-au ridicat la suprafață,
urmările unei
cutremurătoare absențe.
De-ar fi
să-mi fii,
să nu mai alerg.
Mă amăgești
ca o ploaie de vară
lipsită de ritm,
dar eu te iubesc într-atât
cât să cred,
din nou și din nou,
că a schimba brusc direcția
nu mă face să cad,
ci să-mi țin echilibrul.
Eseul la istorie trebuie predat în două săptămâni. Până vineri i-ai promis mamei că faci curat în dormitor. Curs de japoneză în fiecare sâmbătă la ora 10. La 6 jumate ieși cu fetele în oraș. Trebuie să prinzi autobuzul de 5:53, așa că la 5:15 fix începi să te pregatești. Coletul va fi livrat în 3-5 zile lucrătoare. Sâmbătă.Ianuarie.72 de ore.2 ani.Mai.53 de săptămâni. Martie 16. Stop. Și în definitiv, unde fugi așa? De la atâta alergat, ai făcut răni și bătături pe tălpi, ai rămas fără suflu și în loc să ți-l recapeți ai hotărât să trăiești fără să respiri. Low-cost. Mai repede. Mai eficient. Mai practic. Până și melodiile din playlistul tău sunt pe fast-forward.
Ce viață e asta? Continue reading Postponing your soul
Am câte o culoare în fiecare palmă. Sunt culori puternice, culori primare, calde la origini, plastice în componență. Uneori, când mă simt singură, le apropii într-un perpetuu gest de simetrie și credință. Dacă am noroc, ele se amestecă în oranjada apusului unei ultime zile de vară, alteori se întrepătrund linear și intermitent, dându-mi impresia că binele și răul pot exista în același bulgăre de materie, dacă reușești să nu le aluneci prea tare. Un lucru nu se întâmplă însă niciodată, culorile mele nu se înghit una pe cealaltă, și deși trebuie să recunosc că nuanțele pot să difere uneori, nu cred că balanța se va înclina vreodată.
Fals Taifas 