Bănuiesc că întrebarea primordială a fiecărei existențe luate individual pe axa timpului este, mai mult sau mai puțin, aceeași. „Cine sunt eu?” devine un laitmotiv grotesc, simbolul personajului din filmele horror care, în loc să își urmeze instinctul elementar de conservare a sinelui, decide să se arunce în negura necunoscutului, să sfideze oricare lege descoperită de oamenii de știință din lume și pur și simplu să se nenorocească. Continue reading Amid So Much Beauty, Still the Ruin
e târziu și-n noapte și-n…
Mi-am luat din timp și ți-am construit un castel din nisip. Am lăsat fiecare val și fiecare rază de soare să-și scrijelească numele pe ziduri și pe uși. Am scris un te pe porțile lui pe care l-am legat mai târziu de orizont doar ca să ai un nemărginit cer și un întreg pământ pe care să scrii. Îmi amintesc că îți apăreau visurile pe piele la cât de mult îți doreai să se împlinească. Continue reading – vocabulă.
Prietenii, cine sunt ei cu adevărat? Și singurul lucru la care mă pot gândi acum e că ei sunt acele persoane care-și fac timp să se intereseze de noi, chiar dacă nu se întamplă zilnic. Sunt acele persoane cu care chiar dacă nu te vezi în fiecare zi, atunci când o faci, nu pare că a trecut nicio secundă de cand v-ați despărțit. Sunt persoanele cu care râzi pe burtă, lovindu-vă unul pe altul, chiar dacă e o glumă proastă. Sunt persoanele cărora mereu le cereți sfatul când vine vorba cu ce să vă îmbrăcați la un party, ba chiar la școală. Continue reading Lasă ușa deschisă
Mi-am scrijelit o hartă
în genunchiul stâng,
a tuturor locurilor în care
am căzut
când am crezut că te găsesc.
M-am gândit că ar fi mai ușor
să țin pasul astfel
cu întinsul șir de deziluzii,
și mi-am desenat cu sânge
pe sub piele
potecile umblate,
ca să știu pe unde să nu mă mai întorc.
Creste de carne tectonică
s-au ridicat la suprafață,
urmările unei
cutremurătoare absențe.
De-ar fi
să-mi fii,
să nu mai alerg.
Mă amăgești
ca o ploaie de vară
lipsită de ritm,
dar eu te iubesc într-atât
cât să cred,
din nou și din nou,
că a schimba brusc direcția
nu mă face să cad,
ci să-mi țin echilibrul.
Eseul la istorie trebuie predat în două săptămâni. Până vineri i-ai promis mamei că faci curat în dormitor. Curs de japoneză în fiecare sâmbătă la ora 10. La 6 jumate ieși cu fetele în oraș. Trebuie să prinzi autobuzul de 5:53, așa că la 5:15 fix începi să te pregatești. Coletul va fi livrat în 3-5 zile lucrătoare. Sâmbătă.Ianuarie.72 de ore.2 ani.Mai.53 de săptămâni. Martie 16. Stop. Și în definitiv, unde fugi așa? De la atâta alergat, ai făcut răni și bătături pe tălpi, ai rămas fără suflu și în loc să ți-l recapeți ai hotărât să trăiești fără să respiri. Low-cost. Mai repede. Mai eficient. Mai practic. Până și melodiile din playlistul tău sunt pe fast-forward.
Ce viață e asta? Continue reading Postponing your soul
Ai crede că, după aproape optsprezece ani, îți cunoști propria viață.
Te voi lega de timp și îți voi scrijeli numele pe pereții clepsidrei, pe interior, ca să te pot citi doar eu. Îți voi auri literele doar ca să pară că te iubesc, după care te voi arunca într-un sertar uitat de lume, cel mai probabil împietrit în vreun atriu sau vreun ventricul. Doamne, cât de bine ar fi ieșit planul meu dacă nu însemnai tu atât de mult încât să-mi lași sertarul întredeschis!
O cafea cu lapte, aromă de cocos peste care presari puțină scorțișoară și tu într-un oraș nou. Adierea vântului îmi induce vag sentimentul ca e ceva misterios, poate mai curios și mai jucăuș în aer, iar toamna, acest anotimp plin de culoare, s-a ivit la țanc.
Pășesc cu pași timizi pe prima alee care-mi iese în cale și privesc. Clădirile nu au aspectul celor pe care obișnuiesc să le zăresc în drum spre casă și sunt fericită că am reușit, chiar și pentru câteva zile să evadez din rutina zilnică. Zâmbesc fără niciun motiv. Toate problemele pe care le credeam până acum ca fiind importante, se evaporă, ba chiar ma amuză, pentru că-mi dau seama că oamenii se consumă pe lucruri mărunte, care cel mai probabil vor dispărea din viața lor la fel de repede ca o frunză care decide să părăsească creanga de care credea că e agățată pentru o veșnicie.
Am câte o culoare în fiecare palmă. Sunt culori puternice, culori primare, calde la origini, plastice în componență. Uneori, când mă simt singură, le apropii într-un perpetuu gest de simetrie și credință. Dacă am noroc, ele se amestecă în oranjada apusului unei ultime zile de vară, alteori se întrepătrund linear și intermitent, dându-mi impresia că binele și răul pot exista în același bulgăre de materie, dacă reușești să nu le aluneci prea tare. Un lucru nu se întâmplă însă niciodată, culorile mele nu se înghit una pe cealaltă, și deși trebuie să recunosc că nuanțele pot să difere uneori, nu cred că balanța se va înclina vreodată.
Fals Taifas 